Şi cum tot a fost sezonul poveştilor, le voi spune şi eu pe cele două ale mele.
Prima o priveşte pe cea care avea să mă lege indisolubil de această marcă: Alfa 156.
Totul a început în toamna lui 2008, pe când tatăl meu se întorcea din Italia. În timp ce-l aşteptam în parcare, verificam fiecare maşină ce trecea prin faţa mea, doar-doar îl zăresc la volanul vreuneia. Ştiam că se va întoarce cu maşina, dar nu ştiam ce maşină cumpărase, era surpriză. Şi cum tot stăteam eu şi analizam, la un moment dat (mi-amintesc perfect clipa aceea), zăresc, pe deasupra gardului viu înapoia căruia mă aflam, o siluetă zveltă, o formă fluidă ce nu semăna cu nimic altceva din marea de maşini ce mi se scurgea prin faţă. Preţ de câteva secunde bune, privirea mi-a rămas aţintită asupra ei, uitând de fapt, de ce mă aflam acolo. Eram în egală măsură uimit de frumuseţea ei, pe cât eram de contrariat că eu – pasionat de maşini de mic – nu reuşeam să o leg, în mintea mea, de nimic cunoscut. Nu avea nimic de-a face cu „geometria/forma corectă” a maşinilor nemţeşti, englezeşti sau franţuzeşti, pe care le recunoşteam instant.
Văzând scudetto, am reuşit totuşi să identific marca: „A, e o Alfa Romeo!” Instant, am bâjbâit un raţionament: „Alfa Romeo – Italia – poate e tata?” Aveam, într-adevăr, dreptate. După ce bucuria revederii a trecut, referitor la maşină am murmurat doar „166?” / „Nu, e Alfa 156!”.
Aşa am constatat că „166” – deşi nu ştiu de unde –
era tot ceea ce eu cunoşteam despre marca asta.
După acea primă uimire, Alfa nu m-a captat întru-totul, eu având deja un Peugeot 307, care îmi plăcea mult şi la volanul căruia mă visam străbătând încolo şi încoace. În familie, 156-le era a 3-a maşină, fiind astfel destinată surorii mele, singura care nu avea.
După ce ne-am obţinut permisele auto, şi eu şi sora mea am mers să ne luăm maşinile, care aşteptau parcate una lângă alta. Deşi mă obişnuisem în capul meu că Peugeotul este al meu, la spusele surorii mele că 307-le „este maşină de fete” şi ale tatălui meu că Alfa este „maşină sport, mai puternică”, am ales, gânditor, italianca.
Astfel ajunsesem posesor de Alfa Romeo.
Pe mai departe, Alfa nu m-a cucerit instant. Rămăsesem cu aceeşi părere de „maşină sport” şi cam atât. Aducând-o în cercul de prieteni, cunoştinţe, am aflat că am făcut cea mai mare greşeală alegând-o: sunt maşini proste, piesele sunt scumpe, de partea electrică nu mai vorbim, cu rugina e jale. Chiar şi mecanicul meu, în care aveam încredere, mi-a spus că Alfele nu sunt maşini de ţinut. Într-un moment de rătăcire, mă gândeam chiar să o vând, urmând să iau Passat-ul
unui prieten.
Cu toate astea, maşina mă prindea tot mai mult, cu fiecare dată când mă urcam la volan. Încet-încet am început să-i înţeleg designul, cel care mă frapase iniţial. Vedeam că e diferită, începeam să observ tot mai multe Alfe în trafic. Vedeam cum se disting de departe de celelalte maşini. Eram totuşi nehotărât. Mă gândeam că nu pot fi toate adevărate, câte mi se spusese.
Am hotărât să mă informez, să întreb pe alţii, să citesc.
Aşa am descoperit Alfa Club.
După toate astea, îmi era clar că toţi vorbeau în necunoştiinţă de cauză, că cei mai mulţi nu deţinuseră vreodată vreuna. Că povesteau din poveştile altor „nefericiţi”. Se înşelau. Amarnic. Şi atât de mult încât, şi astăzi, după 12 ani Alfa este tot cu mine.
Gata cu romanele, las mai jos câteva poze.